Moartea lui Maradona m-a intristat rau. Mi-a batut inima teribil in seara in care s-a intamplat, iar sentimentul negru inca ma urmareste.
N-o sa-i zic “Diego” pentru ca as fi un ipocrit daca as face asta. Nu ne stim. El pe mine sigur, sigur nu. 🙂 Dar nici eu pe el. Am inceput sa ma uit la fotbal in ’94, la Mondialul din America. V-am povestit undeva pe site cum a inceput totul, cum am cazut in boala o saptama dupa ce ne-a eliminat Suedia si alte alea. Pe Maradona nu l-am prins jucand. Nu cred ca l-am vazut niciodata live. Sau, daca l-am vazut, nu-mi amintesc nimic, niciul dribling, nicio faza, niciun gest. Auzeam de el mereu prin casa, tata zicea tot timpul, dar nu-mi starnea in niciun fel interesul. Aveam altele pe cap: trafic de jucarii, numaratul invers pana incepeau desenele animate pe TVR 1, d-astea.
Apoi, in ’94, stiu doar ca facuse iar prostia si n-a jucat cu Romania. Nici pe-afara, in fata blocului, nu era nimeni ‘Maradona’. Astia ai mei erau cu Hagi, apoi cu Adrian Ilie, baietii in galben.
Retragerea lui Maradona a trecut ca o stire si-atat. O poveste.
De aia, cred ca n-am niciun drept sa mananc nici macar putin rahat pe subiectul Maradona. Nici sa-i zic Diego n-am cum. Nici sa indraznesc vreodata sa-l compar cu Messi, cu Ronaldinho, cu Pele, cu oricine altcineva. Pentru mine, Maradona e o colectie fantastica de highlights, apoi toate documentarele pe care le-am vazut, articolele si cartile pe care le-am citit despre el. E o istorie in sine, un volum cat o viata de om, un idol sacrificat pentru bucuria oamenilor. N-am dreptul sa-mi dau cu parerea despre el.
Scriu textul asta pentru ca vad o gramada de postari pe Facebook si Twitter care ma lasa cu gura cascata. Sunt mult prea multi pustiulaci puberi care se apuca sa faca topuri si sa-l puna pe Messi dedesubt sau deasupra, sa mai traga un sertar poate cade sau sa-i mai umfle un brat de carti sub picioare poate-l cocoata primul. Stiti sunetul ala care anunta o greseala fatala? Tocmai s-a auzit. 🙂 Ca sa poti vorbi de un zeu cum e Maradona trebuie sa-l traiesti. Altfel, fie esti povestitor, fie impostor.
Trebuie sa-i simti marile meciuri, momentele de minune si caderile, sa-ti vina sa-i stergi lacrimile sau sa i le provoci cand te scoate din minti. Sa transpiri cu el, sa suferi cu el, sa te bucuri cu el. Sa topai in fata televizorului, sa sari in tribuna si sa te imbratisezi cu necunoscutul din fata ta la un gol. Sa tropai si sa urli in tramvai daca asa ajungi acasa dupa meci sau sa ai impresia ca esti intr-unul cu alte mii de oameni care simt ca tine. Sa nu dormi nopti asteptand sa joace pentru echipa ta sau impotriva ei, sa visezi scoruri si goluri si sa te ciupesti a realitate. Fotbalul e minunat tocmai pentru ca inseamna emotie. Nu te uiti ca sa-i vezi patratelele lui Cristiano, nu? Cu sufletul tau ai treaba. Copilaria, tineretea, toate inseamna CINEVA.
Calatoresti, traiesti, existi in realitatea celor care sunt acolo cu tine. Nu poti compara emotia ta, traita prin experienta personala, cu ceea ce primesti de la niste simulari de viata reala. Un clip pe care-l opresti si-apoi il pornesti iar, pe care-l dai inainte si-napoi, pe care-l iei de la capat sau il tratezi cu fast forward n-o sa-ti spuna niciodata cine a fost Maradona. Chiar daca e multiplicat cu 1000 de vizionari, chiar daca ai consumat toate meciurile, inregistrarile, ziarele si cartile. E doar o simulare a realitatii, o poveste cu oameni normali si eroi. Dar e povestea altcuiva, nu a ta.
Marii jucatori pe care-i traim, astia de-o generatie cu noi, cei pe care-i vedem imbatranind sau facandu-se barbati, sunt timpul nostru. Ei sunt inima obsesiei noastre, pasiunea care face vremurile sa n-aiba rabdare. Verile de Mondial sau Euro, mijlocu’ lui septembrie pentru prima etapa din Champions, maiul cu finala, octombrie si noiembrie cu nationala. Nu sunt date in calendarul bisericii maradoniene, dar sunt sigur ca fiecare inseamna ceva pentru noi toti.
N-o sa stiu niciodata cine a fost Maradona, dar ii am pe zeii mei.